Din prea multă iubire şi grijă…
Din prea multă iubire şi grijă poţi împiedica dezvoltarea și creşterea armonioasă a copilului tău. Uneori, dorind să îl protejezi, nu faci altceva decât să îl împiedici să trăiască experienţele de care are el nevoie.
De cele mai multe ori, supraprotecţia înseamnă privarea de stimuli sociali şi de experienţe complexe, de care copilul are absolută nevoie, iar dacă se suprapun cu o expunere îndelungată la televizor sau calculator, avem de cele mai multe ori un rezultat dezastruos.
Temerile legate de ceea ce poate păţi copilul, incluzând teama de a nu răci, de a nu se răni, de a nu suferi la respingerea altui copil, plus nevoia de a sta într-o comuniune strânsă cu el, reprezintă temeri şi nevoi ale mamelor. Acestea sunt stări absolut normale şi sunt trăite de fiecare mamă, însă uneori mamele pot depăşi o anumită graniţă şi această depăşire poate conduce la exagerări.
Cel care poate interveni şi în acelaşi timp poate readuce lucrurile la o dimensiune necesară dezvoltării copilului şi reechilibrării mamei, este tatăl. El are un rol important de reglare în această situaţie, dacă este lăsat să o facă.
Din nefericire m-am confruntat şi mă confrunt deseori cu situaţii în care un copil, deşi este născut sănătos, cu un potenţial psihologic bun, ajunge la vârsta preşcolarităţii în impasul unei întârzieri în dezvoltare sau, mai rău, prezentând elemente de comportament asemănătoare cu cele din tulburările de spectru autist.
Răspunsul pe care îl primesc când întreb ce s-a întâmplat cu copilul este invariabil: îl iubesc foarte mult şi nu doresc să păţească ceva.
Iar dacă întreb despre implicarea tatălui, el este de cele mai multe ori absent fizic sau neimplicat, fie din proprie voinţă, fie că nu i s-a permis.
Recuperarea unui copil afectat de o astfel de situaţie depinde de gradul de afectare şi de vârsta pe care el o are, implicând un program susţinut, realizat de specialişti şi de toată familia. Este mult mai uşoară o intervenţie atunci când copilul este mai mic de doi-trei ani, decât în situaţia în care el are cinci-şase ani.
Cu cât conştientizarea acestei situaţii surprinde copilul la o vârstă mai mică, cu atât recuperarea lui este mai bună şi mai rapidă. Când copilul se află la o vârstă mai înaintată (cinci-şase ani sau chiar mai târziu), recuperarea presupune un efort mai îndelungat sau, din nefericire, poate să nu se mai realizeze în totalitate, copilul poate rămâne cu anumite comportamente disfuncţionale sau bizare pe tot parcursul vieţii.
Să nu uităm că dincolo de iubire şi grijă, copilul nostru are nevoie de o dezvoltare armonioasă pe toate palierele: fizic, cognitiv, emoţional şi social, iar această dezvoltare presupune o expunere la stimuli din fiecare categorie.
Experienţele complexe îl ajută să crească, să își câştige încredere în sine şi să îşi descopere instrumente proprii de funcţionare şi de rezolvare ale problemelor.
Iar dacă vrei să ştii cum stă copilul tău în raport cu vârsta lui cronologică şi cu potenţialul său nativ, caută un specialist în domeniul dezvoltării copilului si află cum şi în ce zonă a dezvoltării ar mai avea nevoie de stimulare.
Autor: Psih. Dr. Andreea Simona Olteanu