Tulburarea opoziţionismului provocator la copii – între ADHD şi tulburarea de conduită

Tulburarea opoziţionismului provocator este caracterizată de existenţa unui ţipar ce cuprinde comportamte de sfidare, opoziţie şi ostilitate faţă de figurile de autoritate, comportament ce conduce la dificultăţi sociale şi inter-relationale. Studiile arată că tulburarea hiperkinetica a deficitului de atenţie corelează adesea cu tulburarea opoziţionismului provocator la copii, în unele cazuri progresând odată cu vârsta şi conducând la apariţia tulburărilor de conduită, în jurul vârstei adolescenţei.

Clasificarea DSM-V cuprinde ca şi criterii de diagnosticare ale tulburării opoziţioniste, prezenţa a cel puţin patru dintre următoarele comportamente pe o perioadă de minim 6 luni:

  •  Îşi pierde adesea cumpătul
  • Intra în discuţii contradictoriu cu adulţii
  • Sfidează sau refuză să se conformeze regulilor şi cerinţelor adulţilor
  • Adesea îi enervează deliberat pe ceilalţi
  • Îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru propriile sale greşeli şi comportamente
  • Este adesea supărăcios sau uşor iritat de către ceilalţi
  • Este adesea furios, revoltat şi plin de resentimente
  • A fost răutăcios sau răzbunător de cel puţin două ori în ultimele 6 luni.

Apariţia tulburării opoziţionismului provocator a fost asociată cu mai mulţi factori, cea mai mare influenţă având-o factorii genetici, neuroanatomici şi neurochimici. Un studiu realizat de Eaves şi colegii săi (2000) asupra gemenilor, folosind interviuri clinice cu părinţii şi copiii acestora, a arătat o corelaţie genetică puternică în predispoziţia pentru tulburarea opoziţionista şi tulburararile de conduită, ceea ce ar sugera existenţa unei legături între cele două.

Baving et al. (2000) au emis ipoteza că patternurile de activare măsurate prin EEG ale lobului frontal la copiii cu tulburare opoziţionista, ţin de un substrat biologic al stilului de afectivitate negativă. Dintre neurotransmiţătorii implicaţi în manifestarea tulburării, se numără şi nivelul serotoninei, al prolactinei şi al cortizolului salivar. Nivele scăzute de cortizol salivar au fost asociate cu tulburarea opoziţionista, agresivitatea şi comportamentul antisocial. (van Goozen et al., 1998).

Un alt factor studiat şi asociat cu această tulburare, precum şi cu tulburarea hiperkinetica a deficitului de atenţie, este substimularea sistemului nervos autonom. Cercetările arată o slabă stimulare electro-fiziologica la copii cu ADHD şi tulburare opoziţionista, precum şi un ritm cardiac mai scăzut şi o sensibilitate nervoasă scăzută asociată cu primirea recompenselor. Este posibil ca substimularea sistemului de placere-recompensa să ducă la apariţia comportamentelor de căutare a plăcerii/recompensei, precum şi a comportamentelor de risc (Crowell et al., 2006).

În ceea ce priveşte factorii psiho-sociali, cea mai mare influenţă asupra apariţiei tulburării opoziţioniste precum şi a altor tulburări de comportament la copii a fost legată de stilul parental, abuzul fizic său emoţional, factori socioeconomici şi de mediu, respingerea din partea grupului social şi asocierea cu alţi tineri care aveau comportamente antisociale.

Dintre stilurile parentale, stilul punitiv/autoritar reprezintă un factor de risc printre copii cu comportamente agresiv, opoziţionist, hiperactiv şi cu probleme de internalizare, iar stilul parental coercitiv conduce la comportamente agresive atât în cazul fetelor, cât şi al băieţilor (Eddy et al., 2001). De asemenea, indisponibilitatea emoţională şi răceala afectivă a părintelui a fost legată de comportamentele opoziţioniste ale copiilor (Stormshak et al., 2000).

Tratamentul tulburării opoziţioniste presupune intervenţii pe mai multe planuri şi implică de regulă, toată familia. Astfel modalităţile principale folosite în tratarea acestei tulburări sunt o combinaţie de terapie de familie, terapia centrată pe relaţia părinte-copil, precum şi terapia copilului destinată dezvoltării abilitaţilor sociale, abilităţii de rezolvare a problemelor, de reglare a emoţiilor şi managementul situaţiilor de criză.

Tratamentul farmacologic este folosit pentru a trata alte tulburări co-existente cum ar fi ADHD, anxietatea şi depresia, însă acesta are un efect indirect şi asupra simptomelor tulburării opoziţioniste sau a altor tulburări de conduită. Studiile arată că anumite stimulente, folosite în cazul tulburării ADHD, au arătat rezultate semnificative, reducând atât simptomatologia ADHD cât şi simptomele specifice tulburării de conduită (Klein et al., 1997).

Modalităţi terapeutice de tratament:

  •  Coaching/Training pentru părinţi – Acest tip de terapie îi ajută pe părinţi să dezvolte abilităţi de parenting care să conducă la reacţii pozitive, benefice din partea copilului şi să reducă frustrările acestuia.
  • Terapie centrată pe interacţiunea părinte-copil (PCIT) – Acest tip de terapie s-a demonstrat a fi foarte eficient în studiile clinice pe tulburarea opoziţionista la copii. Metoda constă în două etape, prima se referă la interacţiunea părinte-copil, în care părintele este ghidat în timpul jocului cu copilul pentru a crea o relaţie mai bună între cei doi, iar a doua parte, centrată pe părinte, în care acesta învaţa să ofere indicaţii clare, să întărească comportamentele pozitive, să comunice eficient şi să acorde perioade de time-out pentru comportamentele necompliante ale copilului.
  • Terapia individuală a copilului – terapia individuală a copilului îl ajută să gestioneze mai bine sentimentele şi să înveţe noi modalităţi de exprimare a acestora, într-un mod mai sănătos. Acest tip de terapie individuală însă, de multe ori nu este suficientă pentru a reduce comportamentele opoziţioniste ale copilului.
  • Dezoltarea ablilitatilor de rezolvare a problemelor şi abilitaţilor sociale – Terapia destinată dezvoltării abilitaţilor sociale, de rezolvare a problemelor precum şi a controlului şi managementul furiei sunt utile în reducerea simptomelor, dar efectele ei sunt îmbunătăţite în cadrul unei abordări sistemice care implică şi părinţii.

Bibliografie

Baving, L., Laucht, M., & Schmidt, M. H. (2000). Oppositional children differ from healthy children in frontal brain activation. Journal of Abnormal Child Psychology, 28(3), 267-275.

Burke, J. D., Loeber, R., & Birmaher, B. (2004). Oppositional defiant disorder and conduct disorder: a review of the past 10 years, part II. Focus, 41(4), 1275-576.

Crowell, S. E., Beauchaine, T. P., Gatzke-Kopp, L., Sylvers, P., Mead, H., & Chipman-Chacon, J. (2006). Autonomic correlates of attention-deficit/hyperactivity disorder and oppositional defiant disorder in preschool children. Journal of abnormal psychology, 115(1), 174.

Eaves, L., Rutter, M., Silberg, J. L., Shillady, L., Maes, H., & Pickles, A. (2000). Genetic and environmental causes of covariation in interview assessments of disruptive behavior in child and adolescent twins. Behavior Genetics, 30(4), 321-334.

Eddy, J. M., Leve, L. D., & Fagot, B. I. (2001). Coercive family processes: A replication and extension of Patterson’s coercion model. Aggressive Behavior: Official Journal of the International Society for Research on Aggression, 27(1), 14-25.

Klein, R. G., Abikoff, H., Klass, E., Ganeles, D., Seese, L. M., & Pollack, S. (1997). Clinical efficacy of methylphenidate in conduct disorder with and without attention deficit hyperactivity disorder. Archives of general psychiatry, 54(12), 1073-1080.

Loeber, R., Burke, J. D., Lahey, B. B., Winters, A., & Zera, M. (2000). Oppositional defiant and conduct disorder: a review of the past 10 years, part I. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 39(12), 1468-1484.

Newcorn, J. H., Spencer, T. J., Biederman, J., Milton, D. R., & Michelson, D. (2005). Atomoxetine treatment in children and adolescents with attention-deficit/hyperactivity disorder and comorbid oppositional defiant disorder. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 44(3), 240-248.

Stormshak, E. A., Bierman, K. L., McMahon, R. J., & Lengua, L. J. (2000). Parenting practices and child disruptive behavior problems in early elementary school. Journal of clinical child psychology, 29(1), 17-29.

van Goozen, S. H., Matthys, W., Cohen-Kettenis, P. T., Gispen-de Wied, C., Wiegant, V. M., & van Engeland, H. (1998). Salivary cortisol and cardiovascular activity during stress in oppositional-defiant disorder boys and normal controls. Biological psychiatry, 43(7), 531-539.

https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/oppositional-defiant-disorder/diagnosis-treatment/drc-20375837

Autor: Echipa Cabinetului de Psihologie

Leave a Reply